La sfârșitul clasei a 12a de liceu am experimentat pentru prima dată anxietatea și atacul de panică. Timp de un an de zile am trăit aceeași zi de 365 de ori, la nivel emoțional.
Teama, groza, senzația de sufocare, panica, frica de a face orice… an în care nu am făcut altceva decât să mă plâng de cât de grea este viața. Am rămas în postura de victimă, și m-amîntrebat în fiecare zi “De ce eu? De ce mie?” Anxietatea devenise primul și singurul meu dușman, de care nu credeam că mai scap vreodată. O uram și nu înțelegeam cu ce am greșit ca să mi se întample mie una ca asta.

           Abia când mi-am asumat procesul schimbării, cu tot ce înseamnă el, am reușit să văd lucrurile mult mai clar, dintr-o altă perspectivă. O perspectivă sanatoasă, luminoasă, încrezătoare. Abia când am început să lucrez cu mine, cu problemele mele, cu traumele mele, umbrele mele, fricile, neîncrederile… atunci, abia atunci am înteles eu că anxietatea e un prieten de nădejde pe care merită să-l țin pe aproape.
Nu sunt sadică!
           Un lucru știu clar, că în momentele în care nu mai știam pe ce lume trăiesc, nici cel mai bun prieten, nici mama, nici tata nu au fost acolo sa mă tragă de mânecă și să-mi spună “mergi pe drumul tău, urmează-ți visul, în viața ta tu contezi cel mai mult și e nevoie să te pui în valoare ca să ai o viață sănătoasă și echilibrată” nimeni nu a facut asta pentru mine, dar anxietatea asta a facut.
         Anxietatea a fost acolo pentru mine să mă tragă de mânecă și să îmi spună că daca mai continui să mă epuizez, gândindu-mă la toți cei din jurul meu, mai puțin la mine, dacă mai continui să trăiesc viețile altora, o să-mi irosesc propria viață.

          Multumesc, draga anxietate! Mi-ai dat mari baiat de cap, mi-ai dat viata peste cap, insa mi-ai oferit si cea mai importanta lectie din viata mea:
“Traieste propria viata, nu trai vietile altora!”